Cum intri în discuţie cu oameni frumoşi

Astăzi am trecut cu o colegă de-a mea, în grabă, pe la Mec (Unirii) să mâncăm ceva. Era în jurul orei 15:00, multă aglomeraţie şi lume grăbită. Comandăm ceva şi încercăm să găsim o masă liberă. Cam greu, toate erau ocupate. La un moment dat, colega mea le întreabă politicos pe două fete, dacă putem sta lângă ele. Primim răspuns afirmativ şi ne aşezăm. Printre înghiţituri (chiar ne era foame), discuţii despre ce s-a întâmplat pe la facultate şi altele de genul, una dintre fete ne întreabă unde şi ce anume studiem. Auzind de jurnalism, ambele zâmbesc. Nu ştiu de ce, dar cred că era de bine.

Bineînţeles că a urmat şi întrebarea mea, fiind foarte curioasă de fel. Am aflat că ambele sunt la medicină: una umană, cealaltă veterinară. Îmi zic în gând.. „Wow… cât curaj!”. Ei bine, da, îţi trebuie curaj, ambiţie, dorinţă, dăruire.

Iar eu, în loc să las fetele să mănânce, le asaltam cu întrebări. Nu tocmai foarte frumos din partea mea, recunosc. Mi-au povestit (ambele, dar pe rând) ce anume le-a determinat să aleagă medicina. Una dintre ele mi-a spus că încă de mică îi plăceau animalele şi îşi dorea să le salveze, asta visa să facă, iar visul i se îndeplineşte. Mi-a dat detalii despre cum a fost când a asistat la anumite operaţii, fiind foarte zâmbăreaţă tot timpul, ceea ce m-a făcut să cred că îi place cu adevărat ceea ce face.

Cealaltă îşi dorea să facă medicina încă din clasa a 5 a. Admir oamenii care încă de mici ştiu ce vor, eu nu am ştiut, abia prin clasa a 10 a m-am hotărât.

Neputând să scape de mine şi de întrebările mele (poate puţin cam ciudate), mi-a povestit cum e în lumea asta în care se învârt studenţii la medicină, cum sunt trataţi şi ce glume se fac pe seama cadavrelor. Mda, nu am făcut o faţă prea frumoasă când am auzit de cadavre, dar asta e partea a doua.

Mi-a spus că este greu, dar atât timp cât îţi place ceea ce faci, asta nu prea mai contează. Şi până la urmă, aşa e în orice meserie.

Nimeni din familia ei nu a încurajat-o şi nu credea că o ajungă aici. Din contră, o descurajau tot timpul. Mi-am dat seama că este o persoană puternică şi ambiţioasă după felul în care îmi vorbea. Mie, sincer, mi se făcuse pielea de găină când o auzeam.

Spre sfârşit, mi-a spus că tatăl ei a murit acum o lună, în braţele ei, iar medicii nu au acţionat aşa cum ar fi trebuit. Suferea de cancer pulmonar şi nu putea renunţa la ţigări, fuma pe ascuns. Moartea tatălui ei a făcut-o să îşi dea seama că într-adevăr asta e ceea ce îşi doreşte să facă. Vrea să salveze vieţi, vrea să ajute, vrea să facă bine.

Cum nu am putut să mai stăm foarte mult timp de vorbă, ne-am luat ‘la revedere’ şi le-am urat mult succes în continuare, primind, bineînţeles, aceleaşi urări.

Am plecat zâmbind, cu alte zeci de gânduri şi întrebări în cap.

E frumos să întâlneşti oameni de genul ăsta, care să te motiveze şi să te inspire într-o zi ploioasă de toamnă… chiar e frumos! 🙂

hands

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s